De dragul tău, dragule

Pentru toate celelalte, care nu există!
Pentru toţi ceilalţi, care nu vor putea exista!

Am crezut în facebook, căci pe Moş Crăciun îl înmormântasem
într-un dulap vechi.
Dar, mai devreme de asta: banca şi bezna şi frigul...
"Ai o ţigară?"
"Am. Dar nu-ti dau. Mergi la treaba ta. N-am nimic pentru tine. N-am nimic pentru nimeni."
Vagabondul plecă, ţopăind după plasa lui furată de vânt.
Apoi, din nou, una cu banca şi bezna şi frigul:
A plecat. A plecat. A plecaaaaat!!!!!!!!
Şi, la un 8 martie după:
Chinul, delirul şi vinul şi dansul... Şi milioane... Şi milioane...
De cioburi. Hâde.
De lumi descompuse sub paşi înţepeniţi de frică.

Astăzi vreau şi nu mai vreau de-acum încolo

     M-am decis să extind utilitatea acestui blog(uşor). Mi-am zis la o ţigară (atunci cuget cel mai bine!:)) : de ce să nu obţin mai multe beneficii deodată?
     Deci, vreau pe această cale să fac un anunţ către Univers (câtă aroganţă, să-mi imaginez că n-are altă treabă decât să stea pe bloguri de turtă dulce, nu?:)). Me, myself and I, Îl anunţ în mod oficial că m-am decis (nu că n-aş fi fost decisă deja, dar de astăzi încolo se extinde perioada de valabilitate a acestei decizii) că vreau ceva doar pentru mine! În ciuda legăturilor ilicite care pot aduce doza lor de incitare, nebunie, aventură, frumuseţe chiar, care, în viziunea unora, aruncă asupra concretului o lumină difuză, ce-l face mai... trăibil. În ciuda lor. Deşi  m-au curtat în ultima vreme astfel de ispite, vreau o poveste doar a mea, ţesută alături de un personaj neîmprumutat pe furiş din alte braţe, nefurat altor ochi, nesmuls altei guri, nedecupat din alt cadru şi alipit unei pagini anonime. Făţiş, nu pe furiş! Nu de teama oprobiului public, pentru că, în timp, am căpătat un traumatism în cot în acest sens. De teama acelor momente în care fiinţa-ţi hrănită la frecvenţă redusă tânjeşte, se usucă iraţional d'a-n picioarele de dorul unui semn cât de mic, al unui suneţel şi, stăpânită de un soi de foame haină, îţi chinui cel mai bun prieten ca să ţi-l apropii pe marele absent măcar evocându-l... Un el care capătă dimensiuni gigantico-catastrofale în absenţă...
     Primesc, dragă Universule, doar ceva asumat reciproc pe de-a-ntregul (ştiu că acest "pe de-a-ntregul" e discutabil, dar ştii Tu la ce mă refer acum), nu parţial, cu acţiune desfăşurată-n cadre care mai de care mai... securizate. Cum am auzit pe cineva odată, într-o viaţă anterioară spunând : fără "capete frumoase învârtindu-se ca nişte girofaruri" pentru o strângere de mână sau un sărut fugar, care, pentru cei în legitimitate sunt la fel de  banale precum spălatul pe dinţi...
     Dă-mi, de dragul convenţiei, drepturi (pe care ştiu că-n realitate nu le am şi, să fim serioşi, nimeni nu le are, dar.. vom dezbate altă dată acest subiect)! Vreau să ader la iluzia conform căreia poţi aparţine cuiva şi cineva îţi poate aparţine.
     Vreau 1+1=3. Doar 3!!!
     Vreau să fiu doar personaj principal, cu riscul de a fi distribuită într-o peliculă cu intrigă banală, mediocră. Permiteţi-mi, Ceruri, această ipostază, nu cealaltă, căci altfel mă văd nevoită să refuz.

P.S.: asta nu e tema ;)

Povestea blogului

     Mi-am supraîncărcat circuitele vreme de cinci zile cu acest blog! Cinci zile (am chiar şi martori, pentru cine nu mă crede) mi-am stors creierii încercând să-l inaugurez cu ceva inteligent, interesant, care nu neapărat să rupă gura târgului, da' măcar s-o lase un pic strâmbă, ca la o hemipareză. L-am luat atât de în serios, încât i-am permis să mă zvârcolească nopţile precum toţi dracii, să mă scufunde în groapa mea emoţională, să, să şi mai ales, să.... Mi-a zdruncinat stima de sine şi, la un moment dat, cochetam chiar c-o mini depresie. Dar, oricât mă perpeleam, continuam să sufăr de deficit de "i"-uri. De exemplu, i-nspiraţie: i-oc! Şi, la finele celor cinci zile de ciorne şi cearcăne, mi-am zis: fie ce-o fi, ăsta-i masochism curat şi aşa nu se mai poate; îmi introduc picioarele în ea de treabă şi-l demasc.

     Ideea blogului nu-mi aparţine, nu s-a născut din dorinţa mea arzătoare de-a lăsa urme (vrusesem să scriu dâre, dar mi s-a părut dur şi m-am răzgândit) pe o parcelă virtuală. Eu aş mai fi copilărit, aş mai fi flirtat încă destulă vreme (pentru că da, de flirtat, am flirtat, mărturisesc) cu tentaţia blogului, dar la fel de destulă vreme ar fi trecut până să mi-o asum. Daaar, sorţii au decis că-mi trebuie blog. Găsesc foarte justificată întrebarea dumneavoastră "Da' la ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar, atunci?". Păi îi trebuie. Chelu' din povestea noastră e din nou şcolar. Şi şcolarii au teme de făcut. Mai nou, pe blog. (Ooof!  Nu mai pot da vina pe căţel că mi-a mâncat tema!) Şi aşa nasc eu astăzi prematur un blog-copil din flori. Fac apel la toată îngăduinţa cititorilor mei (pe unul, cel, puţin, ştiu sigur că mă bazez). Deci, până creşte ăsta micu' şi-şi depăşeşte condiţia şi până-nvăţ eu să fiu mumă de blog,  îndurare, zei! 

     Revin cât veţi zice "peşte" (sau "portocală" sau "bomboană cu cafea" sau "crocodil" sau "etc.")!

     P.S.: că era să uit: următoarea postare cred că e tema. (Tare-s curioasă ce-o ieşi :))