Povestea blogului

     Mi-am supraîncărcat circuitele vreme de cinci zile cu acest blog! Cinci zile (am chiar şi martori, pentru cine nu mă crede) mi-am stors creierii încercând să-l inaugurez cu ceva inteligent, interesant, care nu neapărat să rupă gura târgului, da' măcar s-o lase un pic strâmbă, ca la o hemipareză. L-am luat atât de în serios, încât i-am permis să mă zvârcolească nopţile precum toţi dracii, să mă scufunde în groapa mea emoţională, să, să şi mai ales, să.... Mi-a zdruncinat stima de sine şi, la un moment dat, cochetam chiar c-o mini depresie. Dar, oricât mă perpeleam, continuam să sufăr de deficit de "i"-uri. De exemplu, i-nspiraţie: i-oc! Şi, la finele celor cinci zile de ciorne şi cearcăne, mi-am zis: fie ce-o fi, ăsta-i masochism curat şi aşa nu se mai poate; îmi introduc picioarele în ea de treabă şi-l demasc.

     Ideea blogului nu-mi aparţine, nu s-a născut din dorinţa mea arzătoare de-a lăsa urme (vrusesem să scriu dâre, dar mi s-a părut dur şi m-am răzgândit) pe o parcelă virtuală. Eu aş mai fi copilărit, aş mai fi flirtat încă destulă vreme (pentru că da, de flirtat, am flirtat, mărturisesc) cu tentaţia blogului, dar la fel de destulă vreme ar fi trecut până să mi-o asum. Daaar, sorţii au decis că-mi trebuie blog. Găsesc foarte justificată întrebarea dumneavoastră "Da' la ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar, atunci?". Păi îi trebuie. Chelu' din povestea noastră e din nou şcolar. Şi şcolarii au teme de făcut. Mai nou, pe blog. (Ooof!  Nu mai pot da vina pe căţel că mi-a mâncat tema!) Şi aşa nasc eu astăzi prematur un blog-copil din flori. Fac apel la toată îngăduinţa cititorilor mei (pe unul, cel, puţin, ştiu sigur că mă bazez). Deci, până creşte ăsta micu' şi-şi depăşeşte condiţia şi până-nvăţ eu să fiu mumă de blog,  îndurare, zei! 

     Revin cât veţi zice "peşte" (sau "portocală" sau "bomboană cu cafea" sau "crocodil" sau "etc.")!

     P.S.: că era să uit: următoarea postare cred că e tema. (Tare-s curioasă ce-o ieşi :))