m-am trezit. trăiesc. trăim

Neaţaaaaa! 
M-am trezit. Trăiesc. Şi, din câte-mi dau seama, trăim. Deci n-a avut loc sfârşitul lumii. Mai rămâne o variantă: m-am înălţat în 5D.
Mă luai la cercetat în dimineaţa asta şi mă gândii că dacă am trecut în 5D, înseamnă că am făcut saltul cu tot cu reacţia mea alergică la înţepăturile de păianjen, care mă chinuie de două zile, toate părţile componente sunt la locul lor, în forma deja foarte cunoscută, nu sunt nici mai înaltă, nici mai eterică, n-am devenit nici fosforescentă... Hm, ciudată Înălţare! Dar nu mă descurajai! Încercai să-mi las mintea deschisă, căci îmi amintii că Victor Hugo spunea ceva de genul că contribuim la falimentul adevărului respingându-l din start. Şi cine-s io, să falimentez adevărul? 
Gândindu-mă că poate transformările sunt mai subtile, încercai să-i transmit telepatic mamei că vreau să facă ea cafeaua în dimineaţa asta.  Da' ori nu emisei eu prea bine mesajul, ori ea n-a fost dintre cei aleşi, cadorisiţi cu percepţii extrasenzoriale, căci după vreo zece minute de aşteptare, pusei frumuşel mâna pe ibricul  care arăta tot ca ăla din 3D, îl umplui cu apă ( da, tot ca aia din 3D) şi apoi aruncai în el 2 linguriţe de cafea (aţi ghicit: tot ca aia din  3D) şi ieşi o minunăţie care mă duse-n al nouălea cer. Constatare: după zece minute, mesajul se întoarce la expeditor, care execută comanda fără să cârtească. E şi asta ceva... O fi ăsta vreun simptom de transformare?!
Îmi continuai investigaţia, că parcă ziceau că şi cu timpul se va întâmpla ceva.... Nişte minţi luminate decretau la un moment dat că Rezonanţa Schumann sau Pulsul planetei, mai pe înţelesul tuturor, care cică era de 7,8 cicli pe secundă, a început să crească de vreo douăzeci de ani încoace, ajungând la 12 cicli pe secundă, făcând ca ziua noastră dragă de 24 h să se transforme într-una de 16h! Şi mai ziceau că dacă continuă să crească în acest ritm, în 2012, când se va alinia sistemul nostru solar cu centrul Căii Lactee, timpul va ajunge la 0. Adică nu mai pupăm nici ălea 16 ore. Mă uit la ceas şi constat că el îşi vede liniştit de treabă, măsurând timpul ca şi până acum. Pesemne că s-o fi oprit din crescut rezonanţa aia...
Da' acuma am o dilemă; justificată, zic eu. Nu ştiu cum a râmas cu cele trei zile de întuneric... Şi nici n-am pe cine să întreb, să mă lămurească, la naiba! Adică nu sunt sigură dacă astăzi este 21 decembrie sau 24 decembrie. Pe 21 decembrie urmau să înceapă trei zile de întuneric, în care noi oamenii am fi dormit, dar pe planetă ar fi  avut loc  mari prefaceri şi la trezire nu ne-am fi amintit de prelungul somn... Calendarul arată tot 21. Să-l cred?... Să nu-l cred?...
Rezultat anchetă: în 5D sunt tot alergică la înţepăturile de insecte, în continuare îmi fac singură cafeaua, am tot 1,58m înălţime, blondă şi palidă şi n-am devenit vreo telepată. Ştiţi ceva? E  chiar bine. Sunt mulţumită că 5D-ul ăsta e blând şi mă ia uşor, în ritmul meu propriu şi natural, că nu ştiu dacă aş reacţiona prea bine la şocuri.
Dar cred că cei mai câştigaţi oameni sunt ăia pe care  5D-ul i-a prins cu cămara plină de conserve. Au masa de sărbători asigurată, fără să-şi mai scadă vibraţia alergând prin hipermarketuri care te vampirizează energetic.
Zău că me gusta 5D-ul ăsta. 

Sfârşitul ce-ncepuse

       Aş fi vrut să-ţi scriu frumos, să-ţi ofer trăiri, nu cuvinte, dar nu ştiu ce mama mă-sii s-a întâmplat de nu pot. Ar fi fost bine dacă mi-aş fi putut aprinde o ţigară chiar aici, în faţa calculatorului, s-o uit din când în când în mâna stângă şi să-i cadă scrumul pe tastatură şi să miroase a putregai în cameră. Mi-ar fi fost mai lesne să-ţi explic cum de-am ştiut eu dinaintea ta de sfârşit. 

       Au fost semne. Ele sunt la tot pasul şi dacă nu spargi liniştea şi laşi zgomotul în Nemanifestat, ai să le pricepi şi tu. Doar ţi-am spus-o de atâtea ori, dar râdeai de mine ca de fetiţa încălţată în pantofii mamei.

       Ştiu că nu te-am preţuit cum ai fi vrut. Dar aş vrea să înţelegi că nu puteam. Prea mă dureai pe la toate cusăturile şi mă temeam că ai să mă deşiri şi atunci mă uitam cu jind la oameni care n-au fost niciodată în pericolul de a fi deşiraţi. Îi vedeam din afara ta neatinşi, întregi, sănătoşi, necuprinşi de boala pe care-o picurai tu în oasele mele puţin câte puţin, de mă visam adeseori luându-mi mişeleşte tălpăşita din tine.

       Tu n-ai mirosit niciodată viaţa din mine. Zilele astea i-am mirosit cuiva a viaţă. Unui paralitic muribund care mi-a răscumpărat sufletul cu ultima lui respiraţie. M-a redat mie însămi. Ş-am fost uimită în ce fel  ţi se poate înlesni câteodată o mântuire. Ce te va pierde pe tine m-a salvat pe mine într-o noapte oarecare şi, ca de fiecare dată, nici acum nu-mi dai voie pot să-ţi spun. Te-ai blocat la povestea sfârşitului.

       Ei bine, da, aflasem înaintea ta că timpul nostru se scursese. Mi-o spusese noaptea aia de iarnă în care ne îndreptam spre casă, înaintând greoi printre nămeţi neatacaţi de pluguri şi ningea cu nemiluita peste noi. Noi eram din nou încremeniţi în noi, cu sufletele îngheţate până la piele.  Nu ştiam sigur dacă mai vreau să mi te-apropii şi-mi epuizasem toate gesturile imprudente cu care mi-ar fi plăcut să-ţi fac lumea ţăndări. Mă agăţam stupid de două baloane roz în formă de inimă, cărora le-am dat drumul când am înţeles că amândoi aveam de ceva vreme sufletele împachetate, gata de mutare în alţi ochi şi alte braţe care să le cuprindă. Mi-o spusese dealul acela înzăpezit pe care l-am urcat amândoi doar ca să alunecăm cu sania pe el, dar ţie ţi-a fost frică şi m-ai lăsat singură-n vârful lui, de-am alunecat fără tine. Mi-o spusese mâzga aşternută între noi la primul sfârşit al lumii, de-a trebuit să cad singură-n genunchi ca să-mi murmur ruga. Mi-o spuseseră primele versuri care începeau să se şteargă în timp ce ne scrijeleam pe piei povestea. Şi mi-o mai spusese al doilea sfârşit al lumii, când ai dispărut pe afară, de-a trebuit să alung singură fantomele ce-mi băteau în geam.

       Off! De-aş mai fi rămas şi eu un pic, să-ţi mai spun la răstimpuri câte ceva care te-ar fi putut salva de tine... Căci, ştii, am plecat cu grijă, neştiind cui ai să rămâi, dar mă dureai prea tare ca să mai stau...

"mai tăiem iarba prin cimitir, maică..."

ca tot omu', petrec şi eu în perioada asta pe cel ce va trece şi mă pregătesc să-l întâmpin  pe cel ce va să vină...

ce-i promit eu lui 2013?
grădinărit în şapte paşi. pe parte sentimentală, mai întâi:

*  în 2012 m-au uitat sfinţii  într-o gară pustie, cu privirea suspendată-n gol în urma unui tren plecat de mult.... e drept, trenul ducea cu el pe cineva pe care mi-l doream alături până la ultima respiraţie, vrusesem să dăinuiască pe viaţă, chiar până "dincolo", căci a fost totul atât de altfel, atât de special, atât de intens încât credeam că n-are cum să nu fie pe viaţă. concret, însă, "pe viaţă" s-a  rezumat la "până înspre vară"... apoi mi-a luat mult, nepermis de mult până am priceput că, de fapt, chiar a fost pe viaţă. şi de fiecare dată e pe viaţă. de fiecare dată când alegi conştient să îl trăieşti pe celălalt cu întreaga-ţi fiinţă, văzută şi nevăzută, ştiută şi neştiută, când arunci pe geam prudenţa de dragul lui, e pe viaţă; pe toată  viaţa care palpită atunci în tine. 
dar promit să nu mă mai uite sfinţii. (am să le fac sfinţilor un semn cu carioca roşie pe deget, ca să mă ţină minte. amin!)

**  în găgăuţenia-mi, câteodată plec de la mirosul de lemn nears complet, care persistă  în cerul gurii mele, brodez, brodez, brodez şi ajung până la a-mi imagina că pot reaprinde vâlvătaia cu aroma cărbunilor... deci, promit să-mi tratez piromania incipientă! şi să mănânc ceva dulce :)

***  2012 a adus o dificultate în a zări capătul de linie dacă acesta nu e vizibil din avion. nu ştiu cum s-a întâmplat, căci eu mă ştiam tăind în carne vie... dar, mă rog, shit happens!  cred că promisiunea aferentă acestui neajuns ar fi aceea de a merge mai des cu vederea la control!

****nu pot să îngrop morţii la timp. cred că înţelept ar fi, de acum încolo, ca până la a-i îngropa (îngropăciune care avea loc oricum într-un stadiu avansat de putrefacţie), să-i las mai întâi să moară încă de la primele semne şi să nu mai încurajez comele prelungite şi apoi morţii cu morţii, viii cu viii, da?

*****locul pe care cineva care pleacă fără să-l folosească pentru un "rămas bun" să nu-l mai ţin liber pentru un eventual "bine ai revenit". deci, nu se mai fac rezervări!!!

****** pentru nimic, dar pentru nimic în lume, să nu îmi mai transform sufletul într-o casă bântuită.  pentru că nu, casele bântuite nu sunt cu nimic mai bune decât casele goale. sunt doar sinistre. deci, sfeştanii dese, cheia marilor "succesuri".

*******ultima, dar deloc cea de pe urmă promisiune: să instalez un filtru prin care bărbaţii indisponibili, indiferent de natura acestei indisponibilităţi, să fie percepuţi ca eunuci :))). am zis!