m-am trezit. trăiesc. trăim

Neaţaaaaa! 
M-am trezit. Trăiesc. Şi, din câte-mi dau seama, trăim. Deci n-a avut loc sfârşitul lumii. Mai rămâne o variantă: m-am înălţat în 5D.
Mă luai la cercetat în dimineaţa asta şi mă gândii că dacă am trecut în 5D, înseamnă că am făcut saltul cu tot cu reacţia mea alergică la înţepăturile de păianjen, care mă chinuie de două zile, toate părţile componente sunt la locul lor, în forma deja foarte cunoscută, nu sunt nici mai înaltă, nici mai eterică, n-am devenit nici fosforescentă... Hm, ciudată Înălţare! Dar nu mă descurajai! Încercai să-mi las mintea deschisă, căci îmi amintii că Victor Hugo spunea ceva de genul că contribuim la falimentul adevărului respingându-l din start. Şi cine-s io, să falimentez adevărul? 
Gândindu-mă că poate transformările sunt mai subtile, încercai să-i transmit telepatic mamei că vreau să facă ea cafeaua în dimineaţa asta.  Da' ori nu emisei eu prea bine mesajul, ori ea n-a fost dintre cei aleşi, cadorisiţi cu percepţii extrasenzoriale, căci după vreo zece minute de aşteptare, pusei frumuşel mâna pe ibricul  care arăta tot ca ăla din 3D, îl umplui cu apă ( da, tot ca aia din 3D) şi apoi aruncai în el 2 linguriţe de cafea (aţi ghicit: tot ca aia din  3D) şi ieşi o minunăţie care mă duse-n al nouălea cer. Constatare: după zece minute, mesajul se întoarce la expeditor, care execută comanda fără să cârtească. E şi asta ceva... O fi ăsta vreun simptom de transformare?!
Îmi continuai investigaţia, că parcă ziceau că şi cu timpul se va întâmpla ceva.... Nişte minţi luminate decretau la un moment dat că Rezonanţa Schumann sau Pulsul planetei, mai pe înţelesul tuturor, care cică era de 7,8 cicli pe secundă, a început să crească de vreo douăzeci de ani încoace, ajungând la 12 cicli pe secundă, făcând ca ziua noastră dragă de 24 h să se transforme într-una de 16h! Şi mai ziceau că dacă continuă să crească în acest ritm, în 2012, când se va alinia sistemul nostru solar cu centrul Căii Lactee, timpul va ajunge la 0. Adică nu mai pupăm nici ălea 16 ore. Mă uit la ceas şi constat că el îşi vede liniştit de treabă, măsurând timpul ca şi până acum. Pesemne că s-o fi oprit din crescut rezonanţa aia...
Da' acuma am o dilemă; justificată, zic eu. Nu ştiu cum a râmas cu cele trei zile de întuneric... Şi nici n-am pe cine să întreb, să mă lămurească, la naiba! Adică nu sunt sigură dacă astăzi este 21 decembrie sau 24 decembrie. Pe 21 decembrie urmau să înceapă trei zile de întuneric, în care noi oamenii am fi dormit, dar pe planetă ar fi  avut loc  mari prefaceri şi la trezire nu ne-am fi amintit de prelungul somn... Calendarul arată tot 21. Să-l cred?... Să nu-l cred?...
Rezultat anchetă: în 5D sunt tot alergică la înţepăturile de insecte, în continuare îmi fac singură cafeaua, am tot 1,58m înălţime, blondă şi palidă şi n-am devenit vreo telepată. Ştiţi ceva? E  chiar bine. Sunt mulţumită că 5D-ul ăsta e blând şi mă ia uşor, în ritmul meu propriu şi natural, că nu ştiu dacă aş reacţiona prea bine la şocuri.
Dar cred că cei mai câştigaţi oameni sunt ăia pe care  5D-ul i-a prins cu cămara plină de conserve. Au masa de sărbători asigurată, fără să-şi mai scadă vibraţia alergând prin hipermarketuri care te vampirizează energetic.
Zău că me gusta 5D-ul ăsta. 

Sfârşitul ce-ncepuse

       Aş fi vrut să-ţi scriu frumos, să-ţi ofer trăiri, nu cuvinte, dar nu ştiu ce mama mă-sii s-a întâmplat de nu pot. Ar fi fost bine dacă mi-aş fi putut aprinde o ţigară chiar aici, în faţa calculatorului, s-o uit din când în când în mâna stângă şi să-i cadă scrumul pe tastatură şi să miroase a putregai în cameră. Mi-ar fi fost mai lesne să-ţi explic cum de-am ştiut eu dinaintea ta de sfârşit. 

       Au fost semne. Ele sunt la tot pasul şi dacă nu spargi liniştea şi laşi zgomotul în Nemanifestat, ai să le pricepi şi tu. Doar ţi-am spus-o de atâtea ori, dar râdeai de mine ca de fetiţa încălţată în pantofii mamei.

       Ştiu că nu te-am preţuit cum ai fi vrut. Dar aş vrea să înţelegi că nu puteam. Prea mă dureai pe la toate cusăturile şi mă temeam că ai să mă deşiri şi atunci mă uitam cu jind la oameni care n-au fost niciodată în pericolul de a fi deşiraţi. Îi vedeam din afara ta neatinşi, întregi, sănătoşi, necuprinşi de boala pe care-o picurai tu în oasele mele puţin câte puţin, de mă visam adeseori luându-mi mişeleşte tălpăşita din tine.

       Tu n-ai mirosit niciodată viaţa din mine. Zilele astea i-am mirosit cuiva a viaţă. Unui paralitic muribund care mi-a răscumpărat sufletul cu ultima lui respiraţie. M-a redat mie însămi. Ş-am fost uimită în ce fel  ţi se poate înlesni câteodată o mântuire. Ce te va pierde pe tine m-a salvat pe mine într-o noapte oarecare şi, ca de fiecare dată, nici acum nu-mi dai voie pot să-ţi spun. Te-ai blocat la povestea sfârşitului.

       Ei bine, da, aflasem înaintea ta că timpul nostru se scursese. Mi-o spusese noaptea aia de iarnă în care ne îndreptam spre casă, înaintând greoi printre nămeţi neatacaţi de pluguri şi ningea cu nemiluita peste noi. Noi eram din nou încremeniţi în noi, cu sufletele îngheţate până la piele.  Nu ştiam sigur dacă mai vreau să mi te-apropii şi-mi epuizasem toate gesturile imprudente cu care mi-ar fi plăcut să-ţi fac lumea ţăndări. Mă agăţam stupid de două baloane roz în formă de inimă, cărora le-am dat drumul când am înţeles că amândoi aveam de ceva vreme sufletele împachetate, gata de mutare în alţi ochi şi alte braţe care să le cuprindă. Mi-o spusese dealul acela înzăpezit pe care l-am urcat amândoi doar ca să alunecăm cu sania pe el, dar ţie ţi-a fost frică şi m-ai lăsat singură-n vârful lui, de-am alunecat fără tine. Mi-o spusese mâzga aşternută între noi la primul sfârşit al lumii, de-a trebuit să cad singură-n genunchi ca să-mi murmur ruga. Mi-o spuseseră primele versuri care începeau să se şteargă în timp ce ne scrijeleam pe piei povestea. Şi mi-o mai spusese al doilea sfârşit al lumii, când ai dispărut pe afară, de-a trebuit să alung singură fantomele ce-mi băteau în geam.

       Off! De-aş mai fi rămas şi eu un pic, să-ţi mai spun la răstimpuri câte ceva care te-ar fi putut salva de tine... Căci, ştii, am plecat cu grijă, neştiind cui ai să rămâi, dar mă dureai prea tare ca să mai stau...

"mai tăiem iarba prin cimitir, maică..."

ca tot omu', petrec şi eu în perioada asta pe cel ce va trece şi mă pregătesc să-l întâmpin  pe cel ce va să vină...

ce-i promit eu lui 2013?
grădinărit în şapte paşi. pe parte sentimentală, mai întâi:

*  în 2012 m-au uitat sfinţii  într-o gară pustie, cu privirea suspendată-n gol în urma unui tren plecat de mult.... e drept, trenul ducea cu el pe cineva pe care mi-l doream alături până la ultima respiraţie, vrusesem să dăinuiască pe viaţă, chiar până "dincolo", căci a fost totul atât de altfel, atât de special, atât de intens încât credeam că n-are cum să nu fie pe viaţă. concret, însă, "pe viaţă" s-a  rezumat la "până înspre vară"... apoi mi-a luat mult, nepermis de mult până am priceput că, de fapt, chiar a fost pe viaţă. şi de fiecare dată e pe viaţă. de fiecare dată când alegi conştient să îl trăieşti pe celălalt cu întreaga-ţi fiinţă, văzută şi nevăzută, ştiută şi neştiută, când arunci pe geam prudenţa de dragul lui, e pe viaţă; pe toată  viaţa care palpită atunci în tine. 
dar promit să nu mă mai uite sfinţii. (am să le fac sfinţilor un semn cu carioca roşie pe deget, ca să mă ţină minte. amin!)

**  în găgăuţenia-mi, câteodată plec de la mirosul de lemn nears complet, care persistă  în cerul gurii mele, brodez, brodez, brodez şi ajung până la a-mi imagina că pot reaprinde vâlvătaia cu aroma cărbunilor... deci, promit să-mi tratez piromania incipientă! şi să mănânc ceva dulce :)

***  2012 a adus o dificultate în a zări capătul de linie dacă acesta nu e vizibil din avion. nu ştiu cum s-a întâmplat, căci eu mă ştiam tăind în carne vie... dar, mă rog, shit happens!  cred că promisiunea aferentă acestui neajuns ar fi aceea de a merge mai des cu vederea la control!

****nu pot să îngrop morţii la timp. cred că înţelept ar fi, de acum încolo, ca până la a-i îngropa (îngropăciune care avea loc oricum într-un stadiu avansat de putrefacţie), să-i las mai întâi să moară încă de la primele semne şi să nu mai încurajez comele prelungite şi apoi morţii cu morţii, viii cu viii, da?

*****locul pe care cineva care pleacă fără să-l folosească pentru un "rămas bun" să nu-l mai ţin liber pentru un eventual "bine ai revenit". deci, nu se mai fac rezervări!!!

****** pentru nimic, dar pentru nimic în lume, să nu îmi mai transform sufletul într-o casă bântuită.  pentru că nu, casele bântuite nu sunt cu nimic mai bune decât casele goale. sunt doar sinistre. deci, sfeştanii dese, cheia marilor "succesuri".

*******ultima, dar deloc cea de pe urmă promisiune: să instalez un filtru prin care bărbaţii indisponibili, indiferent de natura acestei indisponibilităţi, să fie percepuţi ca eunuci :))). am zis!

Crăciun fericit!

Pam, parammmmmm! M-am întors. Nu cu tema; nu mai vine. Baby-Blog nu va fi caiet de teme şi pentru îndatoriri şcolăreşti m-am hotărât să sacrific o altă bucăţică virtuală sau... poate doar hârtie ş-un picuţ de cerneală.

Se apropie Crăciunul, oameni buni. Şi stau şi mă întreb ce mai înseamnă pentru noi această sărbătoare, în afară de zile libere de la muncă, stomacuri care-ngână simfonia pomenii porcului, mândreţe de brazi vânduţi la suprapreţ şi cumpăraţi ieftin şi-mpodobiţi chicios, goană nebună prin hipermarketuri, că iau alţii şi noi "rămânem fără de sărbători" şi... un moş; Crăciun (tot mai sărăcăcios, tot mai amărât, de criză). 

De unde-am plecat eu, de fapt, cu Crăciunul?! De la un prieten, care, de câteva zile mi-a umplut pagina de facebook cu imagini înfiorătoare cu animale sacrificate peste tot în lume, în numele alimentaţiei omnivore a unui homo sapiens călare pe lanţu' trofic, pentru care cea mai bună legumă-i porcu'. Şi erau atât de dure încât nu mă puteam uita şi chiar mi-era ciudă pe el că le distribuise şi răpise astfel ochilor mei inocenţa. Dar până la urmă m-am uitat.  Un fragment dintr-o realitate ce nu dispare dacă-ntorc oripilată capul.

Şi în Românica noastră se va suplimenta în curând  numărul măcelurilor, pentru că se apropie Crăciunul, nu? Când nu mai celebrăm ziua naşterii lui Iisus. Nici nu mai ştim sigur ce înseamnă Crăciunul ăsta.  Ştim doar când vine... Iarna, în decembrie, când lehamitea de muncă atinge cote alarmante, când maţele ne rag a moarte sfârâindă-n tigaie şi-nvelită în foi de viţă, când ne înecăm pustiul în cana fierbinte de lut din care se ridică-n stoluri arome amestecate de vin, portocale şi scorţişoară, când casa ni-i goală ş-o umplem prădând pădurea, când ni se face dor de Hruşcă. Ah, şi uitasem de moşul acela, Crăciun!
Să avem un Crăciun fericit!

Tu

"Tu, am impresia, nici nu observi
Cu ce iubire te păstrez în mine,
Pe inimă te port, te duc pe nervi,
M-ai prefăcut în cioburi şi ruine.

........................................
Promite-mi că pe celălalt tărâm
Ne vom vedea cu nişte ochi de gheaţă
Atâta timp cât nu ne hotărâm
La scurta despărţire de o viaţă. "

(Bună varianta rea - Adrian Păunescu)

ancora una volta

mai ştii?

Dintr-o suflare:
Suflete care caută o oglindă.
Sare şi pagini înmânate timid şi o ţigară stinsă forţat devreme.
Fiecare... respiraţie, fiecare... firicel de păr, fiecare... cută a pielii.
Un câine alb, o pisică neagră
Sau o pisică albă ş-un câine negru.
Fiecare sărut cu gust de florile mărului
Fiecare sărut de sub umbrela roşie.
Toţi teii din lume,
Toţi Sfinţii şi Arhanghelii Nopţii
Şi atâta Lumină câtă cuprind două inimi, patru mâini şi
bolta- plină de stelele din ochi.
Verde şi căprui- o singură culoare cu miros de braţe aflate la trei sute de kilometri
Recreată pe-o pajişte de bumbac alb-negru.
Somn cu capul pe umăr şi o mână împletită din zece degete.

Nouă vieţi în plină iarnă, pe-o bancă.
Şi Sărutul, care naşte un om şi omoară un altul.

Sufletul găseşte oglinda.

Sufletul sparge oglinda. Şi pleacă.

De dragul tău, dragule

Pentru toate celelalte, care nu există!
Pentru toţi ceilalţi, care nu vor putea exista!

Am crezut în facebook, căci pe Moş Crăciun îl înmormântasem
într-un dulap vechi.
Dar, mai devreme de asta: banca şi bezna şi frigul...
"Ai o ţigară?"
"Am. Dar nu-ti dau. Mergi la treaba ta. N-am nimic pentru tine. N-am nimic pentru nimeni."
Vagabondul plecă, ţopăind după plasa lui furată de vânt.
Apoi, din nou, una cu banca şi bezna şi frigul:
A plecat. A plecat. A plecaaaaat!!!!!!!!
Şi, la un 8 martie după:
Chinul, delirul şi vinul şi dansul... Şi milioane... Şi milioane...
De cioburi. Hâde.
De lumi descompuse sub paşi înţepeniţi de frică.

Astăzi vreau şi nu mai vreau de-acum încolo

     M-am decis să extind utilitatea acestui blog(uşor). Mi-am zis la o ţigară (atunci cuget cel mai bine!:)) : de ce să nu obţin mai multe beneficii deodată?
     Deci, vreau pe această cale să fac un anunţ către Univers (câtă aroganţă, să-mi imaginez că n-are altă treabă decât să stea pe bloguri de turtă dulce, nu?:)). Me, myself and I, Îl anunţ în mod oficial că m-am decis (nu că n-aş fi fost decisă deja, dar de astăzi încolo se extinde perioada de valabilitate a acestei decizii) că vreau ceva doar pentru mine! În ciuda legăturilor ilicite care pot aduce doza lor de incitare, nebunie, aventură, frumuseţe chiar, care, în viziunea unora, aruncă asupra concretului o lumină difuză, ce-l face mai... trăibil. În ciuda lor. Deşi  m-au curtat în ultima vreme astfel de ispite, vreau o poveste doar a mea, ţesută alături de un personaj neîmprumutat pe furiş din alte braţe, nefurat altor ochi, nesmuls altei guri, nedecupat din alt cadru şi alipit unei pagini anonime. Făţiş, nu pe furiş! Nu de teama oprobiului public, pentru că, în timp, am căpătat un traumatism în cot în acest sens. De teama acelor momente în care fiinţa-ţi hrănită la frecvenţă redusă tânjeşte, se usucă iraţional d'a-n picioarele de dorul unui semn cât de mic, al unui suneţel şi, stăpânită de un soi de foame haină, îţi chinui cel mai bun prieten ca să ţi-l apropii pe marele absent măcar evocându-l... Un el care capătă dimensiuni gigantico-catastrofale în absenţă...
     Primesc, dragă Universule, doar ceva asumat reciproc pe de-a-ntregul (ştiu că acest "pe de-a-ntregul" e discutabil, dar ştii Tu la ce mă refer acum), nu parţial, cu acţiune desfăşurată-n cadre care mai de care mai... securizate. Cum am auzit pe cineva odată, într-o viaţă anterioară spunând : fără "capete frumoase învârtindu-se ca nişte girofaruri" pentru o strângere de mână sau un sărut fugar, care, pentru cei în legitimitate sunt la fel de  banale precum spălatul pe dinţi...
     Dă-mi, de dragul convenţiei, drepturi (pe care ştiu că-n realitate nu le am şi, să fim serioşi, nimeni nu le are, dar.. vom dezbate altă dată acest subiect)! Vreau să ader la iluzia conform căreia poţi aparţine cuiva şi cineva îţi poate aparţine.
     Vreau 1+1=3. Doar 3!!!
     Vreau să fiu doar personaj principal, cu riscul de a fi distribuită într-o peliculă cu intrigă banală, mediocră. Permiteţi-mi, Ceruri, această ipostază, nu cealaltă, căci altfel mă văd nevoită să refuz.

P.S.: asta nu e tema ;)

Povestea blogului

     Mi-am supraîncărcat circuitele vreme de cinci zile cu acest blog! Cinci zile (am chiar şi martori, pentru cine nu mă crede) mi-am stors creierii încercând să-l inaugurez cu ceva inteligent, interesant, care nu neapărat să rupă gura târgului, da' măcar s-o lase un pic strâmbă, ca la o hemipareză. L-am luat atât de în serios, încât i-am permis să mă zvârcolească nopţile precum toţi dracii, să mă scufunde în groapa mea emoţională, să, să şi mai ales, să.... Mi-a zdruncinat stima de sine şi, la un moment dat, cochetam chiar c-o mini depresie. Dar, oricât mă perpeleam, continuam să sufăr de deficit de "i"-uri. De exemplu, i-nspiraţie: i-oc! Şi, la finele celor cinci zile de ciorne şi cearcăne, mi-am zis: fie ce-o fi, ăsta-i masochism curat şi aşa nu se mai poate; îmi introduc picioarele în ea de treabă şi-l demasc.

     Ideea blogului nu-mi aparţine, nu s-a născut din dorinţa mea arzătoare de-a lăsa urme (vrusesem să scriu dâre, dar mi s-a părut dur şi m-am răzgândit) pe o parcelă virtuală. Eu aş mai fi copilărit, aş mai fi flirtat încă destulă vreme (pentru că da, de flirtat, am flirtat, mărturisesc) cu tentaţia blogului, dar la fel de destulă vreme ar fi trecut până să mi-o asum. Daaar, sorţii au decis că-mi trebuie blog. Găsesc foarte justificată întrebarea dumneavoastră "Da' la ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar, atunci?". Păi îi trebuie. Chelu' din povestea noastră e din nou şcolar. Şi şcolarii au teme de făcut. Mai nou, pe blog. (Ooof!  Nu mai pot da vina pe căţel că mi-a mâncat tema!) Şi aşa nasc eu astăzi prematur un blog-copil din flori. Fac apel la toată îngăduinţa cititorilor mei (pe unul, cel, puţin, ştiu sigur că mă bazez). Deci, până creşte ăsta micu' şi-şi depăşeşte condiţia şi până-nvăţ eu să fiu mumă de blog,  îndurare, zei! 

     Revin cât veţi zice "peşte" (sau "portocală" sau "bomboană cu cafea" sau "crocodil" sau "etc.")!

     P.S.: că era să uit: următoarea postare cred că e tema. (Tare-s curioasă ce-o ieşi :))