Aş fi vrut să-ţi scriu frumos, să-ţi ofer trăiri, nu cuvinte, dar nu ştiu ce mama mă-sii s-a întâmplat de nu pot. Ar fi fost bine dacă mi-aş fi putut aprinde o ţigară chiar aici, în faţa calculatorului, s-o uit din când în când în mâna stângă şi să-i cadă scrumul pe tastatură şi să miroase a putregai în cameră. Mi-ar fi fost mai lesne să-ţi explic cum de-am ştiut eu dinaintea ta de sfârşit.
Au fost semne. Ele sunt la tot pasul şi dacă nu spargi liniştea şi laşi zgomotul în Nemanifestat, ai să le pricepi şi tu. Doar ţi-am spus-o de atâtea ori, dar râdeai de mine ca de fetiţa încălţată în pantofii mamei.
Ştiu că nu te-am preţuit cum ai fi vrut. Dar aş vrea să înţelegi că nu puteam. Prea mă dureai pe la toate cusăturile şi mă temeam că ai să mă deşiri şi atunci mă uitam cu jind la oameni care n-au fost niciodată în pericolul de a fi deşiraţi. Îi vedeam din afara ta neatinşi, întregi, sănătoşi, necuprinşi de boala pe care-o picurai tu în oasele mele puţin câte puţin, de mă visam adeseori luându-mi mişeleşte tălpăşita din tine.
Tu n-ai mirosit niciodată viaţa din mine. Zilele astea i-am mirosit cuiva a viaţă. Unui paralitic muribund care mi-a răscumpărat sufletul cu ultima lui respiraţie. M-a redat mie însămi. Ş-am fost uimită în ce fel ţi se poate înlesni câteodată o mântuire. Ce te va pierde pe tine m-a salvat pe mine într-o noapte oarecare şi, ca de fiecare dată, nici acum nu-mi dai voie pot să-ţi spun. Te-ai blocat la povestea sfârşitului.
Ei bine, da, aflasem înaintea ta că timpul nostru se scursese. Mi-o spusese noaptea aia de iarnă în care ne îndreptam spre casă, înaintând greoi printre nămeţi neatacaţi de pluguri şi ningea cu nemiluita peste noi. Noi eram din nou încremeniţi în noi, cu sufletele îngheţate până la piele. Nu ştiam sigur dacă mai vreau să mi te-apropii şi-mi epuizasem toate gesturile imprudente cu care mi-ar fi plăcut să-ţi fac lumea ţăndări. Mă agăţam stupid de două baloane roz în formă de inimă, cărora le-am dat drumul când am înţeles că amândoi aveam de ceva vreme sufletele împachetate, gata de mutare în alţi ochi şi alte braţe care să le cuprindă. Mi-o spusese dealul acela înzăpezit pe care l-am urcat amândoi doar ca să alunecăm cu sania pe el, dar ţie ţi-a fost frică şi m-ai lăsat singură-n vârful lui, de-am alunecat fără tine. Mi-o spusese mâzga aşternută între noi la primul sfârşit al lumii, de-a trebuit să cad singură-n genunchi ca să-mi murmur ruga. Mi-o spuseseră primele versuri care începeau să se şteargă în timp ce ne scrijeleam pe piei povestea. Şi mi-o mai spusese al doilea sfârşit al lumii, când ai dispărut pe afară, de-a trebuit să alung singură fantomele ce-mi băteau în geam.
Off! De-aş mai fi rămas şi eu un pic, să-ţi mai spun la răstimpuri câte ceva care te-ar fi putut salva de tine... Căci, ştii, am plecat cu grijă, neştiind cui ai să rămâi, dar mă dureai prea tare ca să mai stau...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu